Desi nu pot sa vad dincolo de tot ce ai zidit tu in jurul meu stiu ca undeva acolo, poate la kilometrii distanta sau poate chiar sub nasul meu trebuie sa fie o picatura in care sa mai pot sa cred. Stiu pentru ca ecoul cuvintelor tale inca ma mai mint. Stiu ca vrei sa cred intr-un alt adevar si o alta realitate.
Incerc sa imi imaginez cum ar fi sa sparg zidul asta si apoi sa iti doresti sa-l ridic la loc... Ar fi o mare pierdere de timp si energie, insa as putea sa-ti demonstrez, inca o data, ca nu noi ne-am ales umbrele...
Suntem din nou in aceeasi parcare pustie si monotona... eu cu un picior pe o treapta mai sus decat tine. Imi zambesti! Cu ultimele puteri incerci sa-ti lasi amprenta acolo unde inca nu ai reusit sa ajungi prea bine... Sti ca nu ti-ar fi greu deloc, insa te chinui sa nu o faci, desi sti prea bine ca nu te poti abtine. Face parte din cursul normal al lucrurilor, e ceva ce se intampla oricum... fara sa ne dam seama. Iti faci loc la mine prin ganduri, apoi te faci pierdut... Ai crede ca nu stiu unde esti? Stiu mai bine decat oricine, chiar daca nu iti doresti sa te gasesc. Obisnuiai sa te ascunzi prea des in aceleasi ritualuri... vise... promisiuni...
Inchid ochii si nu mai simt nimic decat zidul creat de tine... Se apasa tot mai tare peste mine si e tot mai greu cu fiecare caramada ce o pui. Le arunci spre mine si te astepti ca eu sa le zdrobesc, sa le prefac in nimic. Uiti ca sunt grele, uiti ca si eu faceam acelasi lucru candva...
Deschid ochii... Aceeasi parcare pustie, acelasi felinar singuratic, aceleasi trepte plictisite de liniste... Tu dispari incet, iar ceata ce imi acopera ochii este tot mai mare... Abia mai vad si zidul, insa stiu ca e inca acolo, inca ii simt umbra rece ce-mi acopera trupul...